Eat my snow!

Pe masa din bucătărie se odihnește (adică se pregătește) noul bolid proaspăt achiziționat și echipat Burton ce are sa lase în urma strunit cu măiestrie de subsemnatul orice concurent pe pârtiile austriece. Mai are 66 de zile pana va gusta zăpada (sa nu creadă cineva ca dacă vedem zăpadă la Predeal risc eu bunătate de echipament pe acolo).
Lăsând deoparte modestia clara de care dau dovada tot timpul și neuitând sa-i mulțumesc și pe aceasta cale minunatei mele soții pentru tot sprijinul pe care mi-l acorda în practicarea acestui sport, las câteva fotografii de o calitate mai puțin profesionala sa arate despre ce e vorba.

O noua era

In urma cu vreo 15 ani intram pe mIRC. Era oarecum interesant pentru ca nu am fost niciodată un pasionat al comunicării prin intermediul mijloacelor electronice, mie îmi place măcar sa-mi aud interlocutorul. Chiar mai mult, sunt adeptul comunicării fata în fata, mi se pare ca altfel mesajul se pierde undeva printre rândurile scrise. De asta nici nu ma prea omor cu blogging-ul (mi-ar plăcea mai mult sa stam de vorba undeva) şi când trimit mesaje "corporatiste" am prostul obicei sa ajung la destinatarul mesajului înainte sa ii vina si "scrisoarea" ;)
Revenind la mIRC-ul tare la moda acum ceva vreme (nici nu ştiu dacă mai sunt acum utilizatori de IRC) era amuzant sa intru cu tot felul de nume de scena şi sa observ reacţiile hormonale ale celorlalţi. Oricum nu am reuşit sa agat vreo tipa pe IRC vreodată, nici nu m-am chinuit prea tare, trebuie sa recunosc. Iar acum nu ma mai lasă conştiinţa ;)
Dar, stand şi cugetând (mi se mai întâmpla și asta) mi-am dat seama ca am ajuns precum dinozaurii ... în jurul meu toata lumea are blog, toata lumea e pe facebook, cunoscuţii mei comunica prin twitter ... atunci am realizat ca problema s-ar putea sa fie la mine. Asa ca, am luat decizia suprema şi mi-am făcut cont pe twitter (blog deja aveam, nu? :) ). Acum am 12 tweet-uri postate şi mi se pare interesant. Nu cred ca o sa ma tina foarte mult ... dar asta este viitorul. Si e bine sa te urci în tren cât încă este în gara, nu sa fugi după el după ce a plecat (iar o sa zică nea Bogos ca sunt "epic").
Rectificare, 13 tweet-uri ... ma provoaca Emerix la discuții corporatiste :)
Concluzia este ca microbul asta te poate prinde, dar sunt curios cât o sa ma tina. Deocamdată mi se pare un fel de chat, e mai structurat şi poţi afla lucruri interesante. In rest este doar o evoluţie normala a metodelor de comunicare. Iar noi ăştia dinozaurii trebuie sa ne adaptam din mers sau riscam sa rămânem de pe dinafara "for good" :(

P.S. o sa fac 14 tweet-uri ca o sa îmi fac reclama la blog pe twitter ... o fi permis? aflu eu în curând ;)

Plecam la munte

... e adevărat ca peste vreo 3 luni, dar deja avem bilete de avion și mașini rezervate. Nu avem cazarea confirmata încă, suntem 8 la număr deocamdată (3 boarderi şi 5 schiori), avem încă datorii la bănci, dar nu ne lăsam învinşi.
Îmi este sincer mila de colegii noştri de birou care trebuie sa suporte zilnic ideile noastre despre cum va fi şi planificarea făcuta pe genunchi şi comunicata ca în balade din vorba în vorba, dar pe 21 ianuarie 2010 ar trebui sa ne revedem cu Kitzsteinhorn-ul.
Oricum ar fi abia aştept sa ma reîntîlnesc cu zăpada de pe gheţarul austriac ... astăzi este deja acoperit cu 60 cm de powder

Kitzsteinhorn, episodul 2

S-ar putea ca cineva neinițiat în taina călătoriilor mele cu Cronicarul prin Austria (traiască ei toți cu munții și pârtiile lor) sa nu înțeleagă de ce încep cu episodul 2. Un răspuns simplu și banal ar fi ca mai devreme menționatul autor nu a binevoit a ne delecta cu continuarea povestii austriece și ne-a lăsat așteptând continuarea mai ceva decât aștept eu ultimele episoade din Prison Break. Răspunsul real este ca se tot plânge de timp, ca nu poate scrie sub presiune și alte explicații din acestea puerile. Dar, nu-i nimic, viata merge înainte, și eu vreau sa apuc sa scriu despre vacanta de anul acesta din Austria cât încă mai avem zăpada pe munții din România.
Pentru cei ce ar vrea sa vadă cam pe unde s-a rupt brusc filmul se pot uita aici. Iar pentru ceilalți povestea continua cam asa: ... ah, stop. Înainte de a porni la drum pe Autobahn trebuie menționat ca aceasta era a doua aventura austriaca a noastră, detalii despre prima întâlnire a Cronicarului cu Kitzsteinhorn-ul ce s-a petrecut în iarna lui 2008 puteți citi tot la el pe blog, pe undeva pe aici.
Dar, sa revenim cu expediția prin Germania și Austria cu celebra mașina Renault la exterior, 4x4 la interior (sau era invers, God knows). Norocul nostru a stat în mâinile Cronicarului, nu la alesul mașinii, ci la modul în care el a condus. Eu am reușit sa ii sperii pe pasageri și nu am vrut nici în ruptul capului sa înțeleg ca mașina nu poate procesa manevra numita frâna de motor iar ca eu nu pot înțelege cum conduci un SUV când stai la peste un metru deasupra solului. E clar, nu a fost dragoste intre mine si acest automobil, poate doar o pasiune trecătoare intre Cronicar și Koleos și dorința nebuna a lui GP (Guided Pixel, juniorul grupului) de a conduce titimobilul. Dupa ce am văzut cum Allianz Arena își schimba culorile pe timpul nopții (era sa lovesc un german nevinovat stand cu capul întors spre dreapta în loc sa țin banda pe sosea în timpul asta) și după o pauza binemeritata la un Burger King in care Cronicarul a achiziționat o macheta de Mini, am ajuns la binecunoscuta noastră destinație, pensiunea Strasser din Thumersbach. Era vreo 11 noaptea parca și am rămas surprinși ca pe ușa de la intrare am găsit un mesaj de primire cu numele camerelor noastre. E interesant de menționat ca turma de bivoli romani a tropăit prin cabana cautând cu disperare camerele cu nume de bere germana (Edelweis și încă una al cărei nume nu mi-l mai amintesc) și ca după vreo 10 minute mastodontul Burton și colegii lui de călătorie se odihneau pe jos iar proprietarii lor năvăleau spre băile din dotarea camerelor.
De a doua zi dimineața a început programul de tabăra militara cu care eu și Cronicarul eram obișnuiți iar despre care Mr. Anderson și GP doar auziseră și credeau ca-i de gluma. Dar trezitul la ora 7 dimineața, micul dejun la 7:30 si plecarea spre pârtie la ora 8 nu erau glume. Asta s-a întâmplat în fiecare din cele 6 zile de neuitat petrecute acolo.
Bineînțeles ca eram printre primii pe pârtie (luând în considerare mașinile din parcarea de la baza pârtiei) și printre ultimii la plecare (după același principiu sănătos). Despre calitatea pârtiilor, despre transportul pe cablu și despre organizarea tipic germana nu e aici locul sa povestesc. Ele exista acolo și România cu locuitorii ei mioritici sunt la sute de ani distanta.
In mod surpinzător anul acesta nu am asistat la nici o evacuare cu elicopterul de pe pârtie, în ciuda asigurărilor noastre de sport extrem contractate în țara și care ne-ar fi asigurat și acest mijloc de transport. Dar acum e timpul sa ii și mulțumesc Cronicarului ca m-a calmat la timp, căci deja prinsesem curaj după cei 51 km/h înregistrați pe GPS-ul din dotare și credeam ca viteza e doar o chestie relativa si care nu poate avea urmări în caz de impact. Dar povața lui și strigatul "ia-o mai încet ca asa mi-ar rupt eu nasul" au avut efectul scontat și rezultatul a generat coborâri mai încete și mai "sigure".
Probleme au mai apărut și după mesele copioase servite la Alpin Center (2500 m) ce generau de obicei dureri de splina/ficat la primele coborâri de după masa si senzatia de butoi plin obligat sa coboare la vale pe niste bucati de lemn.
Altceva parca nu îmi mai vine acum sa scriu, ii dau o șansă și lui Mister D. sa completeze povestea lui cu lucrurile ce mi-au scăpat mie sau sa repovestească în stilul inconfundabil ceea ce am încercat sa bălmăjesc eu aici.
Abia aștept sa ajung din nou pe pârtiile din Austria cu mastodontul meu Burton cu tot ;)

dovezile ca am invins gravitatia :)

il astept pe cronicar sa imi demonstreze ca si schiorii pot pluti ...

de ce sa nu mergi la ski in Romania

pentru ca daca te duci cu echipamentul tău ţi-l vei zgâria cu siguranţa in pietrele de pe pârtie. Daca ai noroc si nu îţi zgârii echipamentul sau nu îţi pasa prea tare de acest aspect, cu siguranţa vei întâlni câţiva "meseriaşi" care vor sa dovedească ca nu le e frica de ghips si vor neapărat sa fie cat mai tari pe pârtie. Aici îi includ şi pe schiori şi pe snowboarderi, există "meseriaşi" în ambele tabere.
Cam asta e concluzia mea proprie şi personală, chiar dacă la un moment dat am crezut că lucrurile nu sunt chiar atât de negre pe la noi. Într-adevăr, nu toţi cei de pe pârtii fac parte din categoria "meseriasilor" sunt şi oameni normali pe acolo, doar că investiţia în turismul românesc este din ce în ce mai nerentabilă (din punctul de vedere al turistului).
Gata cu plănsul de milă, că tre să ma duc la o şedinţă :)

Burton LTR ... sau cum am zburat cu placa

M-am întors ... întreg, cu toate oasele la locul lor si la forma si dimensiunea naturala. Am petrecut 5 zile la Cabana Capra alături de vreo 15 doritori de a invata cum sa coboare sau sa zboare cat mai bine cu "board-ul".
Nu spun prea multe despre drum, frumos pana la Vidraru, plin de gropi si de zapada pana la cabana. Acolo insa am gasit un snowpark de toata frumusetea cu toate acele elemente de care snowboarder-ul din mine fugise ani la rand: rail-uri, kick-ere si un mare jgheab natural. Asta a fost socul initial, au urmat acele momente clasice de cazare, despachetare, masa, alea-alea.
Nu stiam ce ma asteapta, nu stiam cu cine sau cum voi petrece cele 5 zile, il cunoscusem pe Fulgu de pe net si vorbisem la telefon de dorinta mea de a invata sa "sar" cu placa si de a-mi depasi teama de desprindere de pe partie. Oricum, pentru cine ar fi interesat de mai multe detalii, oamenii astia pot fi gasiti pe site-ul www.fresh-meat.ro.
Ce-a urmat ... pai 5 zile de sesiuni de invatat cum sa merg corect, de sarituri (am aflat ca saritura de baza se cheama "ollie") de facut curaj in fata unui kicker (surpinzator, am si sarit de pe el), de incercari nereusite de a executa corect diverse miscari, de cuvinte mai putin frumoase legate de teleschiul de acolo (nenorocirea mi-a transformat maneca de la geaca in maneca scurta aproape) ... adica o adevarata tabara de snowboard. Tot ce regret e ca nu am facut asta acum vreo 4-5 ani, m-ar fi scutit de multe cazaturi si batai de cap. Dar, pot sa spun ca am fost la prima tabara Burton Learn to Ride din Romania. Si asta mi se pare tare cool :)
Ahh, si sa nu uit miile de multumiri pentru Fulgu, Hannah si Marcu, cei 3 instructori ce si-au dedicat timpul si rabdarea pentru a ne invata pe noi sa ne dam cum trebuie. Si pe deasupra, ne-au mai si filmat si pozat ca sa ne vedem mai tarziu "evolutiile". Cred ca o sa pun si o poza pe aici, sa se vada ca intr-adevar am zburat cu placa sub mine.
Acum nu stiu ce sa mai zic, abia astept sa ma reintalnesc cu partiile din Austria sa pun in aplicare noile "skill-uri".

Primul test

Un test prostesc doar pentru a-mi dovedi ca functioneaza ... daca dau in mania blogging-ului le rup picioarele lui Bogos si Cronicarului ...