Kitzsteinhorn, episodul 2

S-ar putea ca cineva neinițiat în taina călătoriilor mele cu Cronicarul prin Austria (traiască ei toți cu munții și pârtiile lor) sa nu înțeleagă de ce încep cu episodul 2. Un răspuns simplu și banal ar fi ca mai devreme menționatul autor nu a binevoit a ne delecta cu continuarea povestii austriece și ne-a lăsat așteptând continuarea mai ceva decât aștept eu ultimele episoade din Prison Break. Răspunsul real este ca se tot plânge de timp, ca nu poate scrie sub presiune și alte explicații din acestea puerile. Dar, nu-i nimic, viata merge înainte, și eu vreau sa apuc sa scriu despre vacanta de anul acesta din Austria cât încă mai avem zăpada pe munții din România.
Pentru cei ce ar vrea sa vadă cam pe unde s-a rupt brusc filmul se pot uita aici. Iar pentru ceilalți povestea continua cam asa: ... ah, stop. Înainte de a porni la drum pe Autobahn trebuie menționat ca aceasta era a doua aventura austriaca a noastră, detalii despre prima întâlnire a Cronicarului cu Kitzsteinhorn-ul ce s-a petrecut în iarna lui 2008 puteți citi tot la el pe blog, pe undeva pe aici.
Dar, sa revenim cu expediția prin Germania și Austria cu celebra mașina Renault la exterior, 4x4 la interior (sau era invers, God knows). Norocul nostru a stat în mâinile Cronicarului, nu la alesul mașinii, ci la modul în care el a condus. Eu am reușit sa ii sperii pe pasageri și nu am vrut nici în ruptul capului sa înțeleg ca mașina nu poate procesa manevra numita frâna de motor iar ca eu nu pot înțelege cum conduci un SUV când stai la peste un metru deasupra solului. E clar, nu a fost dragoste intre mine si acest automobil, poate doar o pasiune trecătoare intre Cronicar și Koleos și dorința nebuna a lui GP (Guided Pixel, juniorul grupului) de a conduce titimobilul. Dupa ce am văzut cum Allianz Arena își schimba culorile pe timpul nopții (era sa lovesc un german nevinovat stand cu capul întors spre dreapta în loc sa țin banda pe sosea în timpul asta) și după o pauza binemeritata la un Burger King in care Cronicarul a achiziționat o macheta de Mini, am ajuns la binecunoscuta noastră destinație, pensiunea Strasser din Thumersbach. Era vreo 11 noaptea parca și am rămas surprinși ca pe ușa de la intrare am găsit un mesaj de primire cu numele camerelor noastre. E interesant de menționat ca turma de bivoli romani a tropăit prin cabana cautând cu disperare camerele cu nume de bere germana (Edelweis și încă una al cărei nume nu mi-l mai amintesc) și ca după vreo 10 minute mastodontul Burton și colegii lui de călătorie se odihneau pe jos iar proprietarii lor năvăleau spre băile din dotarea camerelor.
De a doua zi dimineața a început programul de tabăra militara cu care eu și Cronicarul eram obișnuiți iar despre care Mr. Anderson și GP doar auziseră și credeau ca-i de gluma. Dar trezitul la ora 7 dimineața, micul dejun la 7:30 si plecarea spre pârtie la ora 8 nu erau glume. Asta s-a întâmplat în fiecare din cele 6 zile de neuitat petrecute acolo.
Bineînțeles ca eram printre primii pe pârtie (luând în considerare mașinile din parcarea de la baza pârtiei) și printre ultimii la plecare (după același principiu sănătos). Despre calitatea pârtiilor, despre transportul pe cablu și despre organizarea tipic germana nu e aici locul sa povestesc. Ele exista acolo și România cu locuitorii ei mioritici sunt la sute de ani distanta.
In mod surpinzător anul acesta nu am asistat la nici o evacuare cu elicopterul de pe pârtie, în ciuda asigurărilor noastre de sport extrem contractate în țara și care ne-ar fi asigurat și acest mijloc de transport. Dar acum e timpul sa ii și mulțumesc Cronicarului ca m-a calmat la timp, căci deja prinsesem curaj după cei 51 km/h înregistrați pe GPS-ul din dotare și credeam ca viteza e doar o chestie relativa si care nu poate avea urmări în caz de impact. Dar povața lui și strigatul "ia-o mai încet ca asa mi-ar rupt eu nasul" au avut efectul scontat și rezultatul a generat coborâri mai încete și mai "sigure".
Probleme au mai apărut și după mesele copioase servite la Alpin Center (2500 m) ce generau de obicei dureri de splina/ficat la primele coborâri de după masa si senzatia de butoi plin obligat sa coboare la vale pe niste bucati de lemn.
Altceva parca nu îmi mai vine acum sa scriu, ii dau o șansă și lui Mister D. sa completeze povestea lui cu lucrurile ce mi-au scăpat mie sau sa repovestească în stilul inconfundabil ceea ce am încercat sa bălmăjesc eu aici.
Abia aștept sa ajung din nou pe pârtiile din Austria cu mastodontul meu Burton cu tot ;)

dovezile ca am invins gravitatia :)

il astept pe cronicar sa imi demonstreze ca si schiorii pot pluti ...