Pentru prima oara am fost ... conference speaker

Cum te duci vineri dimineața la servici? De obicei, fără prea mult chef de munca, cu haine pregătite de week-end, te pregătești sa numeri orele pana la sfârșitul programului, adică, e destul de clar ca nu vei încerca sa-ți iei jobul foarte în serios.
Cam asa m-am prezentat și eu vinerea trecuta la corporație și bineînțeles ca am început ziua cu un mic dejun copios și fără sa știu ce avea sa urmeze. Ca doar nu în fiecare dimineața te cauta tot HR-ul sa iți spună ceva ... era destul de clara dorința colegelor mele sa dea de mine și speram sa nu fie vorba de "ultima discuție" :)
Nu era asta, era doar dorința lor de a ma invita sa vorbesc în fata potențialilor candidați la un loc de munca în corporația noastră. Timpul oferit pentru a ma pregăti era mai mult decât suficient, ca doar era ora 10 când au dat de mine și la ora 16 deja trebuia sa vorbesc frumos despre cariera mea în fata unor necunoscuți dornici sa cunoască cât mai multe despre viata de bancher. Am încercat sa ma lamentez și sa evit pericolul menționând toate aspectele legate de ziua de vineri la munca, dar a fost oarecum inutil și nici nu am putut rezista puterii de convingere a colegelor din HR. Asta e, eram programat sa particip activ la târgul de job-uri și trebuia sa mai și vorbesc frumos acolo.
Ora 16 a venit foarte repede (ca de, e ziua de vineri) și am ajuns la Sala Palatului plin de curaj corporatist și emoții umane. Un amestec destul de ciudat și nou pentru mine, deoarece experiența in corporație am destulă (vreo 8 ani) și știu destul de bine ce am făcut și cum am progresat. Insa sa vorbesc în fata a 60-70 de oameni era un lucru complet nou. Una e sa ții o ședința cu 15 oameni, într-un mod democratic, alta e sa le povestești (de fapt cred ca termenul corect este sa le vinzi) unor necunoscuți o istorie de ceva ani astfel încât sa le placa, sa o înțeleagă și sa își dorească ca peste ceva vreme sa poată fi ei în locul tău. Cam asta simțeam eu când am intrat în sala. Ca sa nu mai spun ca 5 minute mai târziu, după o scurta introducere făcuta de P. (de la HR, bineînțeles :) ) am fost chemat de după peretele în spatele căruia stăteam ascuns sa deschid discuția libera despre cariera.
Îmi veneau în minte în același timp doua aspecte: frazele cheie la care ma gândisem și toate cursurile de soft-skills unde un trainer încercase sa ma învețe cum sa comunic într-un mod cât mai degajat și eficient cu oamenii. Asa ca, încercând sa ma concentrez la doua lucruri o data, m-am apropiat temător de locul din fata sălii de unde aveam sa debutez ca și "conference speaker". Mi-am dat seama in vreo 10 de secunde ca nu aveam sa ajung prea departe în stilul acesta, asa ca mi-am scos din minte ideile preconcepute despre comunicare și m-am bazat 100% pe instinct și felul meu nativ de a vorbi cu oamenii.
N-a durat prea mult. Cred ca am vorbit liber vreo 7-8 minute despre banca, evoluția mea pe aici, cum am demisionat la un moment dat și cum m-am întors, nu îmi aduc exact aminte ordinea. Știu ca am condimentat povestea dându-i uneori un accent mai glumeț, așteptând sa vad reacția sălii. Si de fiecare data oamenii au reacționat pozitiv, s-au relaxat și au ascultat mai departe cu atenție. Probabil ca se așteptau la un discurs mai scorțos, vreo prezentare pe laptop cu rezultatele extraordinare și creșterea băncii pe timp de criza. Ma bucur ca i-am "dezamăgit" si ca abordarea a fost total diferita.
Dar, ca de obicei rezultatul se vede doar la final. Iar după povestea mea urmau întrebările. Lipsa lor ar fi echivalat cu faptul ca oamenilor din sala ori nu le-a păsat ce am spus, ori i-am plictisit teribil. Odată cu prima mana ridicata în sala, cu prima întrebare legata de monotonia de a lucra într-o banca și cu primul răspuns lucrurile m-au liniștit. Au urmat cred vreo 10 întrebări la care am răspuns cât am putut de sincer. Si am văzut ca din nou cei din sala au apreciat asta, și la final, spre surprinderea mea, am fost aplaudat. E un sentiment tare plăcut sa te aplaude o sala plina. A meritat tot stresul de dinainte.
Nu știu acum cât de tare s-a văzut ca la început respiram cam rar și rămâneam fără aer în timp ce vorbeam sau ca uneori nu prea îmi găseam cuvintele. Cred ca senzația de după și faptul ca am descoperit ceva nou ce îmi place foarte mult lasă în urma toate acestea. Trebuie sa ma mai întâlnesc și alta data cu o sala plina și sa gust din nou sunetul acela minunat al aplauzele :)