Erol's Blog ... the usual

Viata in ritm de 24x7

2011-04-27T14:07:00.004+03:00

Unii isi traiesc viata in ritm de vals, altii in ritm de hip-hop, altii trec prin viata ca gasca prin apa ... si exemplele pot continua. Dar atat timp cat lucrezi intr-o echipa de infrastructura IT, si mai ales ai norocul sa faci parte dintr-un business cu acces la public zi si noapte vei intelege ce inseamna viata in ritm "24x7".

Pentru mine este stilul de viata de prin 2003 incoace, cu foarte mici pauze. Mi-a intrat in sange si face parte din cotidian. Dorm cu telefonul la ureche si citesc orice SMS/email la orice ora din zi si din noapte. Am in fast dial nu numarul sotiei, ci al colegilor de serviciu ce pot interveni in situatii de criza. Nu imi place cand nu am semnal la mobil si stiu ca in orice moment ceva poate sa mearga prost.

Si chiar daca toate astea pot parea de speriat pentru un om "obisnuit", cu un job "obisnuit" de birou, mie imi place. E o presiune constanta care te tine in priza, conectat la Matrix-ul din jurul tau. Uneori e liniste, ca acum, cand imi permit sa scriu pe blog. Alteori e haos, vorbesti la telefon cu o mana, cu una esti pe volan sau tastatura, eventual cu a treia mana cauti ceva printre niste proceduri de mult tiparite si de prea mult timp expirate.

Acum nu mai sunt primul ce intervine in caz de "dezastru". Dar imi aduc aminte ca imi doream candva sa am un girofar la Dacia mea ca sa pot ajunge mai repede la serviciu (nu cred ca multi s-au gandit vreodata la asta, nu-i asa? :) ). E un stil ciudat de viata pentru cei ce nu il traiesc, si uneori si mai greu de inteles. Dar e stilul meu de viata si imi place. Ma gandesc uneori ca la un moment dat nu o sa mai fiu prins in acest dans, oare ce o sa se intaple atunci? O sa ma plictisesc?

Pentru prima oara am fost ... conference speaker

2010-04-28T10:48:00.010+03:00

Cum te duci vineri dimineața la servici? De obicei, fără prea mult chef de munca, cu haine pregătite de week-end, te pregătești sa numeri orele pana la sfârșitul programului, adică, e destul de clar ca nu vei încerca sa-ți iei jobul foarte în serios.
Cam asa m-am prezentat și eu vinerea trecuta la corporație și bineînțeles ca am început ziua cu un mic dejun copios și fără sa știu ce avea sa urmeze. Ca doar nu în fiecare dimineața te cauta tot HR-ul sa iți spună ceva ... era destul de clara dorința colegelor mele sa dea de mine și speram sa nu fie vorba de "ultima discuție" :)
Nu era asta, era doar dorința lor de a ma invita sa vorbesc în fata potențialilor candidați la un loc de munca în corporația noastră. Timpul oferit pentru a ma pregăti era mai mult decât suficient, ca doar era ora 10 când au dat de mine și la ora 16 deja trebuia sa vorbesc frumos despre cariera mea în fata unor necunoscuți dornici sa cunoască cât mai multe despre viata de bancher. Am încercat sa ma lamentez și sa evit pericolul menționând toate aspectele legate de ziua de vineri la munca, dar a fost oarecum inutil și nici nu am putut rezista puterii de convingere a colegelor din HR. Asta e, eram programat sa particip activ la târgul de job-uri și trebuia sa mai și vorbesc frumos acolo.
Ora 16 a venit foarte repede (ca de, e ziua de vineri) și am ajuns la Sala Palatului plin de curaj corporatist și emoții umane. Un amestec destul de ciudat și nou pentru mine, deoarece experiența in corporație am destulă (vreo 8 ani) și știu destul de bine ce am făcut și cum am progresat. Insa sa vorbesc în fata a 60-70 de oameni era un lucru complet nou. Una e sa ții o ședința cu 15 oameni, într-un mod democratic, alta e sa le povestești (de fapt cred ca termenul corect este sa le vinzi) unor necunoscuți o istorie de ceva ani astfel încât sa le placa, sa o înțeleagă și sa își dorească ca peste ceva vreme sa poată fi ei în locul tău. Cam asta simțeam eu când am intrat în sala. Ca sa nu mai spun ca 5 minute mai târziu, după o scurta introducere făcuta de P. (de la HR, bineînțeles :) ) am fost chemat de după peretele în spatele căruia stăteam ascuns sa deschid discuția libera despre cariera.
Îmi veneau în minte în același timp doua aspecte: frazele cheie la care ma gândisem și toate cursurile de soft-skills unde un trainer încercase sa ma învețe cum sa comunic într-un mod cât mai degajat și eficient cu oamenii. Asa ca, încercând sa ma concentrez la doua lucruri o data, m-am apropiat temător de locul din fata sălii de unde aveam sa debutez ca și "conference speaker". Mi-am dat seama in vreo 10 de secunde ca nu aveam sa ajung prea departe în stilul acesta, asa ca mi-am scos din minte ideile preconcepute despre comunicare și m-am bazat 100% pe instinct și felul meu nativ de a vorbi cu oamenii.
N-a durat prea mult. Cred ca am vorbit liber vreo 7-8 minute despre banca, evoluția mea pe aici, cum am demisionat la un moment dat și cum m-am întors, nu îmi aduc exact aminte ordinea. Știu ca am condimentat povestea dându-i uneori un accent mai glumeț, așteptând sa vad reacția sălii. Si de fiecare data oamenii au reacționat pozitiv, s-au relaxat și au ascultat mai departe cu atenție. Probabil ca se așteptau la un discurs mai scorțos, vreo prezentare pe laptop cu rezultatele extraordinare și creșterea băncii pe timp de criza. Ma bucur ca i-am "dezamăgit" si ca abordarea a fost total diferita.
Dar, ca de obicei rezultatul se vede doar la final. Iar după povestea mea urmau întrebările. Lipsa lor ar fi echivalat cu faptul ca oamenilor din sala ori nu le-a păsat ce am spus, ori i-am plictisit teribil. Odată cu prima mana ridicata în sala, cu prima întrebare legata de monotonia de a lucra într-o banca și cu primul răspuns lucrurile m-au liniștit. Au urmat cred vreo 10 întrebări la care am răspuns cât am putut de sincer. Si am văzut ca din nou cei din sala au apreciat asta, și la final, spre surprinderea mea, am fost aplaudat. E un sentiment tare plăcut sa te aplaude o sala plina. A meritat tot stresul de dinainte.
Nu știu acum cât de tare s-a văzut ca la început respiram cam rar și rămâneam fără aer în timp ce vorbeam sau ca uneori nu prea îmi găseam cuvintele. Cred ca senzația de după și faptul ca am descoperit ceva nou ce îmi place foarte mult lasă în urma toate acestea. Trebuie sa ma mai întâlnesc și alta data cu o sala plina și sa gust din nou sunetul acela minunat al aplauzele :)

Evolutia snowboarder-ului Erol

2010-03-31T22:02:00.014+03:00

Am stat vreo 4 zile fără internet acasă căci asa se întâmpla când RTC-ul își upgrade-aza infrastructura. Dar nu ma pot plânge, nu sunt dependent de internet și pana la urma se poate supraviețui fără.

Insa motivul pentru care scriu este ca din lipsa de internet și alte ocupații casnice am hotărât sa ma uit prin pozele strânse de-a lungul vremii pe computer. Si am găsit întâmplator filmulețe cu subsemnatul pe placa de snowboard in diverse falii temporale. Asa ca, în speranța ca nu vei rade prea tare de cazaturile mele de acum 5 ani si vei aprecia totuși evolutia (greoaie as zice) las niște scurte secvențe video drept mărturie.

Începutul, anul de gratie 2005, ziua de 1 ianuarie, Clăbucet sosire. Placa Nobile, legături fără nume, nu știu ce booti, skill level "vai de capul meu"

Prima oara în powder, tot prin 2005, 13 martie de data asta ...

Am început sa leg viraje, dar nu stiu daca pot fi numite viraje ... (2006, 7 ianuarie)

Prima tentativa de a arunca zăpada în jurul meu parțial reușita. Mi se părea ca merg atât de repede ... (18 februarie 2006)

Deoarece este evident pana acum ca devenisem deja un maestru în arta snowboarding-ului, m-am hotărât ca în 2007 sa încerc pârtiile austriece și atunci am făcut cunostința prima oara cu placa Burton Elite 162, legăturile Custom și booti Head. Deja aveam echipament, dar virajele și echilibrul erau niște termeni străini de mine. Iar viteza de atunci nu se putea numi viteza :)

2008 și 2009 au devenit pași ai evolutiei cu 6-7 zile petrecute in Austria si inca cateva petrecute prin Predeal sau Bușteni (poate și Azuga), dar nu am gasit pe disk filmulețe sau le-am găsit dar sunt prea mari pentru a fi postate aici. Si nici nu cred ca e vreunul care sa merite. Dar în 2010 am exagerat cu sportul, am adunat 16 zile pe pârtie (record absolut pana acum, dar nici zile de concediu nu prea mai am) și am incheiat intr-un mare stil cu 3 zile la Bansko, din care m-am întors și cu ultimul filmuleț al acestui post. Vizionare plăcuta și sper sa fie evidenta schimbarea în bine :)

Budapesta, 2007

2010-03-01T23:10:00.001+02:00

Citeam acum blogul Cronicarului sau mai bine zis cautam de fapt in el ceva despre anul 2007. Si tot ce am putut gasi a fost un scurt bilant despre istoria acelui an. Pentru mine a fost un an deosebit si plin de realizari (chiar pe bune, nu ca in SMS-urile pe care le dam de anul nou) si totusi nu am scris niciodata despre el. Si se pare ca nici altii ...

Asa ca, m-am hotarat. O sa incerc sa imi aduc aminte ce s-a petrecut in cele aproape 6 luni petrecute alaturi de o gashca de oameni extraordinari si sa incerc sa pun cate ceva si pe acest blog. Wish me luck, sau ajutati-ma, stiti voi cine :)

Tabara de snowboard 2010

2010-02-22T18:20:00.029+02:00

Iete şi primul post pe 2010 ... cum zicea un bun prieten, eu scriu pe blog doar iarna şi doar despre aventurile cu placa. Este destul de adevărat, căci nu ştiu în ce măsura i-ar interesa pe ceilalţi detalii despre viata de manager sau de om însurat la casa lui ... :)
Dar, de data aceasta o sa încep cu începutul, adică cu drumul spre Cabana Capra. Nu e nimic special despre acest drum, este doar capătul dinspre sud al Transfagarasanului, continuat cu un drum de la Vidraru la Piteşti prin Curtea de Argeş și mai departe pe A1, magnifica noastră autostrada de vreo 130 km intre Bucureşti şi Piteşti. Ca drumul a fost plin de gropi (am aflat ca asa se întâmpla după ce ninge în România) sau ca prietenul mai devreme menționat (Roakerul) a condus ca într-o etapa de WRC nu sunt ştiri senzaţionale. Nici ca ne-a lăsat cu vreo juma de ora în urma nu e atât de demn de menţionat. Ce merita cu adevărat spus este ca deşi plănuisem sa plecam din Bucureşti la ora 8, am reuşit sa ne strângem la capătul dinspre Militari al lui A1 pe la ora 8:30, sa mâncam pe fuga la un fast-food McD., sa ne întoarcem prin ceva magazine de articole sportive pentru a completa colecţia de echipament sportiv şi sa reuşim sa atacam gropile de pe A1 abia pe la ora 10 ...
A trecut prea puţin timp şi ne-am trezit ieşind de pe autostrada și luând-o spre nord pe DN 7. Aici povestea se transforma într-o cursa cu jaloane, în care orice secunda de neatenţie ne putea costa una bucata (sau mai multe) anvelope stricate. Am crescut în România şi conduc de peste 10 ani pe drumurile noastre, dar atât de multe gropi la un loc nu cred ca mi-a fost dat sa vad vreodată pe un DN ... cam jalnic, as spune.
Oricum, cu ceva RedBull, biscuiţi, suc şi alte nimicuri, timpul a trecut şi pe la ora 14 intram şi noi la Cabana Capra. Drumul spre cabana, cel putin ultimii lui kilometri aratau cam asa:

Cu toate astea viteazul roacker si micul sau copilot ne-au devansat serios in ciuda gumelor de iarna ale lui Jorj si ale impulsurilor mele disperate de a merge mai repede ... lasă ca data viitoare îl voi fugari pe Roacker ca la Sfânta Ana :)
Dar, sa deschidem jurnalul de bord ... ajunși la cabana la ora 14, dam sa ne cazam în camere. Recepționerul întreabă cine este Erol? ... eu surprins ridic privirea și întreb de ce ... răspunsul îl găsesc pe lista de cazare a seriei B a taberei de snowboard ... numele meu apare de 3 ori pe lista, odată legat direct de persoana mea, și încă de 2 ori cu prenumele Cristina și Ana ... :) Ma mulțumesc sa glumesc cu recepționerul spunându-i ca sunt turc și am harem, el nu înțelege gluma și trecem mai departe la completarea fiselor de cazare. Reușim sa ocupam camerele 102 (Roackerul și Mini), 104 (subsemnatul și Jorj) și 106 (cele 2 membre ale haremului) :)

Juma de ora mai târziu ies sa le prezint celorlalți partia din spatele cabanei ... parerile sunt impartite: Roackeru si Mini sunt deceptionati ca-i prea scurta (s-au invatat cu partiile austriece), Jorj tinde sa fie de acord cu ei, fetele nu au o parere personala si fraternizeaza cu inamicul. Eu incerc sa salvez situatia "stiti, e partie de scoala, e pentru invatat, lasa ca aici inveti bine... etc". Nu par ei foarte convinsi, eu ma intreb daca e bine ca i-am adus si sper ca dupa prima lecție sa scap basma curata. Mergem înauntru și Fulgu (adică organizatorul șef) face prezentările, ma da pe mine drept exemplu de student sârguincios (eram la a doua prezenta în tabăra, sa nu uitam ca mai fusesem și anul trecut), ne da legitimații, striga catalogul și ne convoacă la primul antrenament la ora 17.

Si asa începe distracția ... mergem sa ne luam echipamentul: eu ma aleg cu o placa Tadashi Fuse 154 la care atașez repede legăturile mele vechi Burton Custom, fetele primesc niște placi "de dama", Mini primește o placa identica cu a mea, Jorj si Roackeru primesc 2 balene menite sa suporte mărimea 45 a bootilor lor (cred ca ceva de la Bataleon dacă nu ma înșeală memoria), Cristina e fascinata de vampirii de pe una din balene, toata lumea trage și împinge de echipamente și le întoarce pe toate fetele ca la un târg de vechituri :). In timpul extazului general Marcu și Fulgu se chinuie sa ajusteze 2 perechi de legături pentru booti aia 45 menționați mai sus ... operațiune încununata cu succes după vreo juma de ora.

Vine prima ieșire pe pârtie, deja e noapte afara și se aprinde nocturna. Fulgu face triajul: ne pune sa coboram pârtia ca sa își dea seama ce-i de capul nostru. Eu ma concentrez și fac o coborâre fără cusur și ajung în grupa de avansați. Jorj își da în petec și e retrogradat la grupa de începători (unde îl așteaptă cu bratele deschise și legăturile la fel Cristina și Ana). Mini e cool pe placa (ca de obicei) și alături de Roackeru rămân în grupa de nivel mediu.

Plec cu placa în spate spre instructorul de la avansați (Vio) și ma prezint pentru antrenament. Începem ușor cu ollie și sunt trimis la kickerul mic pentru a îmi reaminti cum se sare. Trec ca un buștean peste kicker, dar reușesc sa îmi șterg din minte teama de sărit, după căzătura din Austria. Nu ma doare spatele, sunt 100% operațional. Si fericit în același timp. Roackeru și Mini fac cunostința cu pârtia, Jorj și fetele o cunosc pe Hanna (instructoarea de la grupa mica) iar eu ma sperii în fata box-ului și îl ocolesc în ultimul moment (nu m-am urcat pe el niciodată în tabăra, din motive legate de teama mea nativa de a cădea ...). Cam asa a decurs prima seara, îl vad pe Roacker un pic decepționat de el și de pârtie (Austria bate-o-ar vina), Mini parca începe sa spere, iar cei 3 muschetari de la grupa mica prind gust de snowboard-eala.

Ziua 2 (adică 18 februarie) decurge normal ... sesiune de antrenament dimineața, după-amiaza și un pic de nocturna. Nici un rezultat satisfăcător pentru mine (parca am uitat tot ce am învățat și exersat intre timp), Roackeru e din ce în ce mai supărat pe faptul ca nici lui nu prea ii ies mișcările, Mini e din ce in ce mai cool pe placa (eu cred ca s-a născut pentru asta, doar ca nu o știe încă :) ), Jorj le demonstrează tuturor ca nu e chiar de grupa mica și ca s-a mai dat cu placa, iar fetele deja știu sa se ridice pe placa si sa coboare încet, încet la vale. Per ansamblu nu-i o zi prea grozava, dar ne acomodam cu situația. Jorj salvează ziua cu o gluma buna (părerea mea, a lui și a Roackerului): ne pregateam sa mergem la masa, fetele sunt în camera cu cheia lăsata în ușă, dar pe partea dinspre holul cabanei. Jorj le încuie în camera și apoi bate în ușa chemându-le la masa. Ele încearcă sa deschidă ușa, vad ca e încuiata și încep sa caute cheia în camera. Jorj rade. Eu rad. Roackeru rade. Mini rade și el. Eu bat în ușa fetelor și le spun sa se grăbească un pic. Roacekru vine și el și repeta manevra. Fetele deja se agita prin camera (se aude prin ușa) și nu găsesc cheia ... logic, cheia este la Jorj în mana, de partea greșita a ușii. Mini se duce în camera sa folosească WC-ul ... și uita cheia camerei pe afara ... Jorj e pe faza și sfârșim cu 3 prizonieri în 2 camere. Mini se lamentează, face scandal și este eliberat într-un final. Le descuiem și pe fete și radem copios ... cu toții ... cred ;)

Ziua 3 (19 februarie) începe prost. A nins și a înghețat peste noapte, iar pârtia este "tabla". Dar afara e cald si speram ca după-amiaza când o sa bată soarele sa mai topească gheata. Totuși ieșim în grup (eu, Mini, Ana, Cristina si Jorj). Roackeru se relaxează în balcon uitându-se la noi și fumând o țigara. Împrumut o căciula (aveam sa o păstrez pana la plecare) de la Ana și ma dau în hanorac (e prea cald pentru casca sau geaca). Merg pe cant pe gheata ca sa ma dau mare ca pot ... îmi iese și nu prea:

Mini este din nou mult prea cool pe placa (chiar și pe jos) și face un grab întins pe spate. Mie îmi iese un 180 de pe loc, dar începe sa ma doară cam tare glezna dreapta:

Iese și un 180 din mișcare, cam chinuit, dar da bine pe poza, asa ca îl atașez:

Vine Hanna la noi și striga stingerea, pentru ca nu prea se poate exersa nimic pe pârtie în condiții de siguranța, asa ca ne decidem sa mergem la o mica plimbare pe drum la vale și sa facem poze cu împrejurimile. Au urmat bătaie cu zăpada, multe poze reușite (le postez eu pe facebook cândva) și multa, multa distracție.
Continuam după-amiaza de pe la 14 antrenamentul, toata lumea se mișca din ce în ce mai bine, Mini face carv de parca a făcut numai asta toata viata, Roackeru nu vrea sa flexeze genunchii, Jorj coboară din ce în ce mai repede și bine iar fetele deja nu mai au probleme cu pârtia. Ana e fun și face și ea grab-uri pe spate (s-o fi inspirat de la Mini?)
Seara e sesiune de ollie pentru grupa medie. Eu m-am retrogradat singur, nu pot sa fac nimic din cauza gleznei. Îmi dau seama ca e o problema intre booti si legaturi, dar sper sa treacă pana a doua zi și îl ajut pe Fulgu cu organizarea. Mini si Roackeru exersează ollie pe loc. Rad de ei și îmi aduc aminte ca anul trecut ne-a chinuit Fulgu o întreaga după-amiaza cu asta. Ei nu prea rad și ii înțeleg, dar tre' sa învețe, nu? Imi pun placa si fac un ollie, doua "demo purpose". Imi ies dar trebuie sa dau placa jos, glezna mea nu vrea sa mai asculte. Ana vine sa vadă ce fac "avansatii" și este pusa la treaba. E cea mai "rookie" dintre toți și încearcă ollie ... surpriza, ii cam iese și ne câștiga admirația. Abandonez placa si legaturile si ma duc sa il ajut pe Jorj sa ii pozeze pe băieți cum încearcă ollie. E mult prea mare distracția iar eu stau pe bara și ma oftic. Îmi mai pun o data placa, mai fac un ollie "demo" din nou, cad secerat de glezna. E clar, seara e terminata pentru mine, ma retrag cuminte, dau cu Fastum gel, poate trece pana mâine dimineața și ma retrag încă în glorie.

Ziua 4 (20 februarie): Încerc sa îmi pun booti. Ma doare glezna când ii strâng pe picior. Ies afara, pun placa, cobor 20 de metri pe pârtia cu grad de dificultate aproape inexistent și cad. E clar, asa nu se poate. Las placa și exersez cu Mini ollie. Începe sa ii iasă din ce în ce mai bine, chiar și din mișcare. Cristina si Ana coboara cu spatele la partie, usor si cu mici cazaturi (avem filme care dovedesc asta). Fulgu iese pe pârtie și incepe sesiunea de antrenament cu ollie peste un mic obstacol. Ii spun ca nu pot face nimic si imi da placa lui ... RIDE cu legături Alpha de park. Strâng legăturile pe booti și nu ma mai doare glezna. Opa, asta e de bine. Execut rapid 2 ollie peste obstacol (demo purpose și show off :)) ) si parca nu am avut nimic la glezna vreodată. Schimb placa cu un Ride DH 152 cu legături Ride Beta tot de park. Fulgu rade de mine ca m-am chinuit 3 zile cu Tadashi Fuse si legăturile mele Custom total nepotrivite pentru park. Mai rău e ca are dreptate. Noul setup e demențial. Contrar firii mele postez pe Twitter "M-am indragostit ... RIDE Beta si RIDE DH ... cele mai bune trick-uri facute vreodata si o glezna ca noua :)". Ies si miscarile

Tail press:
180 curat și spectaculos:

Iese si trecerea peste kicker, am poze pe la Jorj aștept sa le aducă ca sa ma laud și cu asta. Am probleme mari cu butter-box-ul, am căzut pe el aproape de fiecare data când încercam sa ma rotesc si aici nu e vina legăturilor sau a plăcii, are direct de-a face cu subsemnatul. Dar îl dovedesc eu si pe asta candva :)
Mini face ollie peste kickerul mic de antrenament și ii iese. Asta deja ma enervează ca e prea cool, dacă o tine asa într-un an, doi nu ma mai țin de el pe pârtie. Roackerul flexează ușor genunchii, nu prea mult ca strica, dar tot e un progres si scoate acum carv-uri destul de curate. Jorj a prins curaj și coboară în viteza într-o poziție corecta pe placa. Si asta are mari șanse sa ma lase în urma. Da lasa ca exersez eu și nu ma dau asa ușor bătut :)
Ana și Cristina se mișca deja natural pe placa și vor pe pârtii mai grele. Coboară bine, parca Ana e un pic mai flexibila pe placa, dar au invatat amandoua corect si bine de la inceput, si asta o sa le ajute tare mult mai departe. Ah, si cel mai importat, le place mult cu placa. Cred ca am mai câștigat niște abonați la mers în Austria. Sau în Bulgaria în martie, dacă vor tine cu noi zăpada și bugetul personal. Ne retragem în glorie de pe partie seara tarziu si ne pregatim pentru petrecerea de rămas bun a taberei. Se anunța muzica, distracție, băutură și ... și atât, ca doar e tabăra de snowboard, nu nunta :)

Ziua 5 (21 februarie) ... ma trezesc greu pe la 9:30 cu imaginea lui Jorj gata echipat de pârtie. Eu inca ma frec la ochi când asta dispare pe ușa sa se dea. A plouat toata noaptea și acum a înghețat. Eu încerc sa îl opresc pentru ca va cobori pe sticla. El o tine pe a lui și iese pe pârtie. Ii admir perseverenta, dar și căzătura după mai puțin de 30 de metri parcurși. Se convinge singur ca nu se poate face nimic și vine cuminte în camera. Ne apucam cu tristețe de împachetat. A fost asa frumos, acu trebuie sa plecam acasă, gata cu datul cu placa. Ceilalti ne impartasesc trăirile. Inca un temerar încearcă sa coboare pe pârtie. Reușește sa ajungă jos după vreo 3 cazaturi. Urca cu placa în spate și se retrage. E clar, astăzi nu e o zi prea buna, și intre timp a început sa viscoleasca râu de tot. Strângem tot și ne ducem la mașini. Hanna vine cu noi în mașina, o sa fim 5 în station-wagon-ul lui Jorj, o tona de bagaje la Roacker si Mini pe post de copilot.
Plecam spre casa și înainte de Vidraru sunt trimis pe bancheta din spate, se pare ca fetele suporta mai greu serpentinele după ce au mancat Bake Rolls si biscuiti cu crema Ulker. Sunt amenintat cu deportarea in masina Roackerului pe motiv de non-obediență (adica nu ascult de "sfaturile" lor, de care cică Mini ar tine mai mult seama. E clar, le-a impresionat cu nivelul lui de coolness pe placa ;) ). Adorm pe bancheta din spate și sunt consultat doar aproape de Pitești pentru a găsi pe GPS McD-ul. Mâncăm ceva în fugă acolo și continuăm spre București, unde luni dimineață vom avea multe de povestit.

Eat my snow!

2009-11-16T21:25:00.004+02:00

Pe masa din bucătărie se odihnește (adică se pregătește) noul bolid proaspăt achiziționat și echipat Burton ce are sa lase în urma strunit cu măiestrie de subsemnatul orice concurent pe pârtiile austriece. Mai are 66 de zile pana va gusta zăpada (sa nu creadă cineva ca dacă vedem zăpadă la Predeal risc eu bunătate de echipament pe acolo).
Lăsând deoparte modestia clara de care dau dovada tot timpul și neuitând sa-i mulțumesc și pe aceasta cale minunatei mele soții pentru tot sprijinul pe care mi-l acorda în practicarea acestui sport, las câteva fotografii de o calitate mai puțin profesionala sa arate despre ce e vorba.

O noua era

2009-11-04T17:12:00.002+02:00

In urma cu vreo 15 ani intram pe mIRC. Era oarecum interesant pentru ca nu am fost niciodată un pasionat al comunicării prin intermediul mijloacelor electronice, mie îmi place măcar sa-mi aud interlocutorul. Chiar mai mult, sunt adeptul comunicării fata în fata, mi se pare ca altfel mesajul se pierde undeva printre rândurile scrise. De asta nici nu ma prea omor cu blogging-ul (mi-ar plăcea mai mult sa stam de vorba undeva) şi când trimit mesaje "corporatiste" am prostul obicei sa ajung la destinatarul mesajului înainte sa ii vina si "scrisoarea" ;)
Revenind la mIRC-ul tare la moda acum ceva vreme (nici nu ştiu dacă mai sunt acum utilizatori de IRC) era amuzant sa intru cu tot felul de nume de scena şi sa observ reacţiile hormonale ale celorlalţi. Oricum nu am reuşit sa agat vreo tipa pe IRC vreodată, nici nu m-am chinuit prea tare, trebuie sa recunosc. Iar acum nu ma mai lasă conştiinţa ;)
Dar, stand şi cugetând (mi se mai întâmpla și asta) mi-am dat seama ca am ajuns precum dinozaurii ... în jurul meu toata lumea are blog, toata lumea e pe facebook, cunoscuţii mei comunica prin twitter ... atunci am realizat ca problema s-ar putea sa fie la mine. Asa ca, am luat decizia suprema şi mi-am făcut cont pe twitter (blog deja aveam, nu? :) ). Acum am 12 tweet-uri postate şi mi se pare interesant. Nu cred ca o sa ma tina foarte mult ... dar asta este viitorul. Si e bine sa te urci în tren cât încă este în gara, nu sa fugi după el după ce a plecat (iar o sa zică nea Bogos ca sunt "epic").
Rectificare, 13 tweet-uri ... ma provoaca Emerix la discuții corporatiste :)
Concluzia este ca microbul asta te poate prinde, dar sunt curios cât o sa ma tina. Deocamdată mi se pare un fel de chat, e mai structurat şi poţi afla lucruri interesante. In rest este doar o evoluţie normala a metodelor de comunicare. Iar noi ăştia dinozaurii trebuie sa ne adaptam din mers sau riscam sa rămânem de pe dinafara "for good" :(

P.S. o sa fac 14 tweet-uri ca o sa îmi fac reclama la blog pe twitter ... o fi permis? aflu eu în curând ;)

Plecam la munte

2009-10-22T11:12:00.003+03:00

... e adevărat ca peste vreo 3 luni, dar deja avem bilete de avion și mașini rezervate. Nu avem cazarea confirmata încă, suntem 8 la număr deocamdată (3 boarderi şi 5 schiori), avem încă datorii la bănci, dar nu ne lăsam învinşi.
Îmi este sincer mila de colegii noştri de birou care trebuie sa suporte zilnic ideile noastre despre cum va fi şi planificarea făcuta pe genunchi şi comunicata ca în balade din vorba în vorba, dar pe 21 ianuarie 2010 ar trebui sa ne revedem cu Kitzsteinhorn-ul.
Oricum ar fi abia aştept sa ma reîntîlnesc cu zăpada de pe gheţarul austriac ... astăzi este deja acoperit cu 60 cm de powder

Kitzsteinhorn, episodul 2

2009-03-24T14:25:00.020+02:00

S-ar putea ca cineva neinițiat în taina călătoriilor mele cu Cronicarul prin Austria (traiască ei toți cu munții și pârtiile lor) sa nu înțeleagă de ce încep cu episodul 2. Un răspuns simplu și banal ar fi ca mai devreme menționatul autor nu a binevoit a ne delecta cu continuarea povestii austriece și ne-a lăsat așteptând continuarea mai ceva decât aștept eu ultimele episoade din Prison Break. Răspunsul real este ca se tot plânge de timp, ca nu poate scrie sub presiune și alte explicații din acestea puerile. Dar, nu-i nimic, viata merge înainte, și eu vreau sa apuc sa scriu despre vacanta de anul acesta din Austria cât încă mai avem zăpada pe munții din România.
Pentru cei ce ar vrea sa vadă cam pe unde s-a rupt brusc filmul se pot uita aici. Iar pentru ceilalți povestea continua cam asa: ... ah, stop. Înainte de a porni la drum pe Autobahn trebuie menționat ca aceasta era a doua aventura austriaca a noastră, detalii despre prima întâlnire a Cronicarului cu Kitzsteinhorn-ul ce s-a petrecut în iarna lui 2008 puteți citi tot la el pe blog, pe undeva pe aici.
Dar, sa revenim cu expediția prin Germania și Austria cu celebra mașina Renault la exterior, 4x4 la interior (sau era invers, God knows). Norocul nostru a stat în mâinile Cronicarului, nu la alesul mașinii, ci la modul în care el a condus. Eu am reușit sa ii sperii pe pasageri și nu am vrut nici în ruptul capului sa înțeleg ca mașina nu poate procesa manevra numita frâna de motor iar ca eu nu pot înțelege cum conduci un SUV când stai la peste un metru deasupra solului. E clar, nu a fost dragoste intre mine si acest automobil, poate doar o pasiune trecătoare intre Cronicar și Koleos și dorința nebuna a lui GP (Guided Pixel, juniorul grupului) de a conduce titimobilul. Dupa ce am văzut cum Allianz Arena își schimba culorile pe timpul nopții (era sa lovesc un german nevinovat stand cu capul întors spre dreapta în loc sa țin banda pe sosea în timpul asta) și după o pauza binemeritata la un Burger King in care Cronicarul a achiziționat o macheta de Mini, am ajuns la binecunoscuta noastră destinație, pensiunea Strasser din Thumersbach. Era vreo 11 noaptea parca și am rămas surprinși ca pe ușa de la intrare am găsit un mesaj de primire cu numele camerelor noastre. E interesant de menționat ca turma de bivoli romani a tropăit prin cabana cautând cu disperare camerele cu nume de bere germana (Edelweis și încă una al cărei nume nu mi-l mai amintesc) și ca după vreo 10 minute mastodontul Burton și colegii lui de călătorie se odihneau pe jos iar proprietarii lor năvăleau spre băile din dotarea camerelor.
De a doua zi dimineața a început programul de tabăra militara cu care eu și Cronicarul eram obișnuiți iar despre care Mr. Anderson și GP doar auziseră și credeau ca-i de gluma. Dar trezitul la ora 7 dimineața, micul dejun la 7:30 si plecarea spre pârtie la ora 8 nu erau glume. Asta s-a întâmplat în fiecare din cele 6 zile de neuitat petrecute acolo.
Bineînțeles ca eram printre primii pe pârtie (luând în considerare mașinile din parcarea de la baza pârtiei) și printre ultimii la plecare (după același principiu sănătos). Despre calitatea pârtiilor, despre transportul pe cablu și despre organizarea tipic germana nu e aici locul sa povestesc. Ele exista acolo și România cu locuitorii ei mioritici sunt la sute de ani distanta.
In mod surpinzător anul acesta nu am asistat la nici o evacuare cu elicopterul de pe pârtie, în ciuda asigurărilor noastre de sport extrem contractate în țara și care ne-ar fi asigurat și acest mijloc de transport. Dar acum e timpul sa ii și mulțumesc Cronicarului ca m-a calmat la timp, căci deja prinsesem curaj după cei 51 km/h înregistrați pe GPS-ul din dotare și credeam ca viteza e doar o chestie relativa si care nu poate avea urmări în caz de impact. Dar povața lui și strigatul "ia-o mai încet ca asa mi-ar rupt eu nasul" au avut efectul scontat și rezultatul a generat coborâri mai încete și mai "sigure".
Probleme au mai apărut și după mesele copioase servite la Alpin Center (2500 m) ce generau de obicei dureri de splina/ficat la primele coborâri de după masa si senzatia de butoi plin obligat sa coboare la vale pe niste bucati de lemn.
Altceva parca nu îmi mai vine acum sa scriu, ii dau o șansă și lui Mister D. sa completeze povestea lui cu lucrurile ce mi-au scăpat mie sau sa repovestească în stilul inconfundabil ceea ce am încercat sa bălmăjesc eu aici.
Abia aștept sa ajung din nou pe pârtiile din Austria cu mastodontul meu Burton cu tot ;)

dovezile ca am invins gravitatia :)

2009-03-02T23:23:00.003+02:00

il astept pe cronicar sa imi demonstreze ca si schiorii pot pluti ...

de ce sa nu mergi la ski in Romania

2009-02-27T14:29:00.002+02:00

pentru ca daca te duci cu echipamentul tău ţi-l vei zgâria cu siguranţa in pietrele de pe pârtie. Daca ai noroc si nu îţi zgârii echipamentul sau nu îţi pasa prea tare de acest aspect, cu siguranţa vei întâlni câţiva "meseriaşi" care vor sa dovedească ca nu le e frica de ghips si vor neapărat sa fie cat mai tari pe pârtie. Aici îi includ şi pe schiori şi pe snowboarderi, există "meseriaşi" în ambele tabere.
Cam asta e concluzia mea proprie şi personală, chiar dacă la un moment dat am crezut că lucrurile nu sunt chiar atât de negre pe la noi. Într-adevăr, nu toţi cei de pe pârtii fac parte din categoria "meseriasilor" sunt şi oameni normali pe acolo, doar că investiţia în turismul românesc este din ce în ce mai nerentabilă (din punctul de vedere al turistului).
Gata cu plănsul de milă, că tre să ma duc la o şedinţă :)

Burton LTR ... sau cum am zburat cu placa

2009-02-19T15:08:00.005+02:00

M-am întors ... întreg, cu toate oasele la locul lor si la forma si dimensiunea naturala. Am petrecut 5 zile la Cabana Capra alături de vreo 15 doritori de a invata cum sa coboare sau sa zboare cat mai bine cu "board-ul".
Nu spun prea multe despre drum, frumos pana la Vidraru, plin de gropi si de zapada pana la cabana. Acolo insa am gasit un snowpark de toata frumusetea cu toate acele elemente de care snowboarder-ul din mine fugise ani la rand: rail-uri, kick-ere si un mare jgheab natural. Asta a fost socul initial, au urmat acele momente clasice de cazare, despachetare, masa, alea-alea.
Nu stiam ce ma asteapta, nu stiam cu cine sau cum voi petrece cele 5 zile, il cunoscusem pe Fulgu de pe net si vorbisem la telefon de dorinta mea de a invata sa "sar" cu placa si de a-mi depasi teama de desprindere de pe partie. Oricum, pentru cine ar fi interesat de mai multe detalii, oamenii astia pot fi gasiti pe site-ul www.fresh-meat.ro.
Ce-a urmat ... pai 5 zile de sesiuni de invatat cum sa merg corect, de sarituri (am aflat ca saritura de baza se cheama "ollie") de facut curaj in fata unui kicker (surpinzator, am si sarit de pe el), de incercari nereusite de a executa corect diverse miscari, de cuvinte mai putin frumoase legate de teleschiul de acolo (nenorocirea mi-a transformat maneca de la geaca in maneca scurta aproape) ... adica o adevarata tabara de snowboard. Tot ce regret e ca nu am facut asta acum vreo 4-5 ani, m-ar fi scutit de multe cazaturi si batai de cap. Dar, pot sa spun ca am fost la prima tabara Burton Learn to Ride din Romania. Si asta mi se pare tare cool :)
Ahh, si sa nu uit miile de multumiri pentru Fulgu, Hannah si Marcu, cei 3 instructori ce si-au dedicat timpul si rabdarea pentru a ne invata pe noi sa ne dam cum trebuie. Si pe deasupra, ne-au mai si filmat si pozat ca sa ne vedem mai tarziu "evolutiile". Cred ca o sa pun si o poza pe aici, sa se vada ca intr-adevar am zburat cu placa sub mine.
Acum nu stiu ce sa mai zic, abia astept sa ma reintalnesc cu partiile din Austria sa pun in aplicare noile "skill-uri".

Primul test

2009-02-10T09:38:00.000+02:00

Un test prostesc doar pentru a-mi dovedi ca functioneaza ... daca dau in mania blogging-ului le rup picioarele lui Bogos si Cronicarului ...